Marele Preot
Hainele marelui preot erau din materiale preţioase şi lucrate cu multă măiestrie, corespunzând poziţiei lui alese. Pe lângă haina de in a preotului obişnuit, el mai purta o mantie albastră, ţesută de asemenea dintr-o bucată. De jur împrejurul tivului, mantia era împodobită cu clopoţei de aur şi rodii de culoare albastră, purpurie şi cărămizie. Peste aceasta venea un efod — o haină mai scurtă, ţesută din fir de aur, albastru, purpuriu, cărămiziu şi alb; era ţinut strâns legat de corp cu un brâu făcut din aceleaşi culori şi lucrat cu măiestrie. Efodul era fără mâneci, iar pe umerii lui, brodaţi cu fir de aur, erau prinse două pietre de onix, purtând numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel.
Peste efod era pieptarul, veşmântul preoţesc cel mai sfânt. El era din acelaşi material cu efodul. Era de formă pătrată, măsurând o palmă, fiind agăţat de umeri prin lănţişoare de aur împletite ca nişte sfori, prinse în verigi de aur. Marginea era făcută din felurile pietre preţioase, de acelaşi fel cu pietrele ce alcătuiesc cele douăsprezece temelii ale cetăţii lui Dumnezeu. Înăuntrul acestui cadru erau douăsprezece pietre prinse în aur, aşezate câte patru pe un rând şi care, ca şi cele de la umăr, aveau săpate pe ele numele seminţiilor. Porunca lui Dumnezeu era: „Când va intra Aaron în sfântul locaş, va purta pe inima lui numele fiilor lui Israel, săpate pe pieptarul judecăţii, ca să păstreze totdeauna aducerea aminte de ei înaintea Domnului” (Exod 28, 29). Tot aşa, Domnul Hristos, slăvitul Mare Preot, prezentând sângele Său înaintea Tatălui, în favoarea păcătosului, poartă pe inima Sa numele oricărui suflet ce se pocăieşte şi crede. Psalmistul spune: „Eu sunt sărac şi lipsit, dar Domnul Se gândeşte la mine” (Psalmii 40, 17).
La dreapta şi la stânga pieptarului se aflau două pietre mari, foarte strălucitoare. Acestea erau cunoscute ca fiind URIM şi TUMIM. Prin ele i se făcea cunoscută marelui preot voia lui Dumnezeu. Când erau aduse înaintea Domnului întrebări cu privire la diferite lucruri, pentru a se lua o hotărâre, un nimb de lumină ce încercuia piatra preţioasă din dreapta era un semn al consimţirii sau aprobării divine, în timp ce o înnorare a pietrei din stânga era o dovadă a respingerii sau dezaprobării.
Mitra marelui preot era un turban din pânză de in, având prinsă de el, printr-un fir albastru, o placă de aur cu inscripţia: „Sfinţenie Domnului”. Tot ce era legat de îmbrăcămintea şi purtarea preoţilor trebuia să fie astfel încât să imprime, în cei ce-i priveau, un simţământ al sfinţeniei lui Dumnezeu, al sfinţeniei închinării şi adorării Sale şi al curăţiei ce se cerea acelora care veneau în prezenţa Sa.
(Patriarhi și Profeți, p. 350, 351)
